Ayatolahul științei. A doua moarte a lui Goedl.
Un comentariu la “A doua moarte a lui Nicolae Manolescu. Despre fundamentalismul religios și știință”, publicat de Mihai Maci pe Contributors
Un om cu pregătire baptistă (Remus-Valeriu Giorgioni) scrie o carte în care citează un doctor neurolog (Alexandru Vlad Ciurea) care susține ideea că “în creier se află centrul credinței în Dumnezeu”. Un alt om (Mihai Maci), de astă dată cu studii serioase de istorie și filosofie, e foarte iritat de însăilările lor spiritualiste și scrie un articol pe Contributors, “A doua moarte a lui Nicolae Manolescu. Despre fundamentalismul religios și știință”, în care le face praf tezele.
Ce a scris domnul Giorgioni nu mă interesează și cartea lui Ciurea aș răsfoi-o dacă mi-ar cădea în mână, dar n-aș vâna-o prin librării. Argumentele despre existența lui Dumnezeu și tehnici de a te apropia de el prin fiziologie sunt o pierdere de vreme. Sunt pline secțiunile de “self-help” din librării de tehnici de salvare, mai toate ecouri distorsionate ale practicilor yoga de diverse feluri1 care se învârt pe aceleași idei difuz panteiste în timp ce predică salvarea sufletului și viață fără de moarte prin dietă și posturi.
Articolul lui Maci e însă foarte relevant pentru o parte importantă a discursului cultural modern și mai ales pentru orbirea de care suferă gnosticii de azi, unii care nici n-au habar că doctrinele lor sunt de natură gnostică, adică tot în mod esențial religioase. Ca să nu ne întindem, mă concentrez pe ideea centrală a textului, “fundamentalismul religios” (îngroșările mele în toate citatele)
Există o întrebare evidentă, despre ce “fundamentaliști”, unii care apar inclusiv în titlu, e vorba? Termenul apare prima oară după un citat din Giorgioni la care Maci face următorul comentariu:
“După părerea mea, acesta e punctul central al argumentării domnului Giorgioni: denunțarea”evoluționismului ’științific’”. Cum bine se știe, aceasta e una din temele clasice ale fundamentalismului religios din Sudul Statelor Unite (cel cu celebrul ”proces al maimuțelor” de la Dayton, din 1925). Să nu uităm că tot de-acolo ne vin și ”teoreticienii” ”pământului plat”, care – evident – nu are nimic de-a face cu heliocentrismul.”
Discuția despre existența lui Dumnezeu în creier2 s-a transformat din senin, printr-o manevră retorică dibace, într-o discuție despre negarea evoluționismului, doar pentru că undeva prin cartea lui Giorgioni menționează creaționismul. Poate că Giorgioni e creaționist dar discuția nu a început ca una despre creaționism și cartea lui nu pare a fi despre creaționism. În plus, dacă vrei să demaști creaționismul, pui un titlu de felul “A doua moarte a lui Nicolae Manolescu. Despre creaționismul religios și știință”. Peu importe, menționarea creaționismului e suficientă pentru a invoca fundamentalismul. Pasul doi e generalizarea. Dintr-odată nu mai vorbim despre credințele creaționiste ale fundamentaliștilor, ci despre fundamentaliștii în sine și întreaga lor relație cu știința. Paragraful relevant e acesta:
“Pe baza acestor aserțiuni, fundamentalistul consideră că ceea ce noi numim știință nu e nimic altceva decât o formă de credință pervetită. Din punctul lui de vedere, cei care iau de bună știința sunt niște credincioși care și-au plasat prost încrederea: în cunoașterea umană (întotdeauna failibilă) și în materie (care – în bună tradiție antică – nu e nimic altceva decât opusul, degradat și degradant al – spiritului).
Prima obiecție ce li se poate face este aceea că știința nu e o colecție de răspunsuri în care suntem chemați a crede; dimpotrivă, în esența ei, știința nu e nimic altceva decât modul în care omul chestionează realitatea lumii în care trăiește. În știință nu răspunsurile sunt primordiale, ci întrebările. Grație lor cunoașterea avansează și teoriile unei epoci sunt revizuite în alta. La rândul lor, teoriile (marile teorii – cum e cea a evoluției – pe care Thomas Kuhn le numea paradigme) nu sunt altceva decât niște cadre de înțelegere; moduri în care noi decupăm, descompunem și reasamblăm un segment al realului. Principiul de structurare al acestor cadre e dat de coerența lor internă. Nicăieri nu e vorba de credință. Nimeni nu crede în Teorema lui Pitagora; oricine e dispus să-i acorde cinci minute de atenție poate înțelege fără probleme una din demonstrațiile ei. Gândirea singură e suficientă pentru aceasta; nu e nevoie de ”tot trupul și tot sufletul” ca în credința autentică.”
Înainte de a arăta unde e problema din textul lui Maci, nu pot să nu observ cum procedeul retoric abil {(religios = creaționist) și (creaționist = fundamentalist) dar cum știm că (fundamentalist = anti-științific), rezultă că (religios=anti-științific)}, amintește tulburător de problema rasismului omului alb. Acolo ideile merg cam la fel, dacă ești alb, crezi în superioritatea rasei albe. Dar dacă crezi în superioritatea rasei albe, atunci ești rasist. Deci dacă ești alb ești rasist. În ambele șiruri de deducții eroarea e în generalizare. Nu toți albii cred în superioritatea rasei albe (mai ales cei care studiază împreună cu colegi chinezi în SUA!) după cum nu toți credincioșii sunt creaționiști3 (în sensul extrem folosit de Maci) și nici toți creaționiștii, fundamentaliști! De altfel textul e mai degrabă un pamflet anti-creaționist decât o recenzie de carte.
Substituirea problemei “sediul credinței în Dumnezeu e în creier” din cartea lui Giorgioni cu problema creaționistă și apoi cu problema fundamentalismului religios e lipsită de onestitate intelectuală. Aceste manevre retorice sunt de fapt baza prin care Maci sugerează o egalitate între fundamentalism și credincioșii simpli care cred că lumea e făcută de Dumnezeu. Se ghicește în spate intenția de a pune egalitate între credinciosul de rând, căruia metoda științifică îi e necunoscută, și fundamentaliștii religioși care susțin în numele literalismului tot soiul de bazaconii, precum o face Giorgioni în cartea lui.
Problema nu e numai în procedeele retorice dar și în afirmațiile concrete, mai precis asta:
“fundamentalistul consideră că ceea ce noi numim știință nu e nimic altceva decât o formă de credință pervetită”
Din perspectiva asta, mărturisesc că sunt fundamentalist. Dar argumentele mele vin dinspre știință și nu sunt de natura credinței.
Să luăm argumentul “tare” dat de domnul Maci ceva mai jos: “Nicăieri [în știință] nu e vorba de credință. Nimeni nu crede în Teorema lui Pitagora; oricine e dispus să-i acorde cinci minute de atenție poate înțelege fără probleme una din demonstrațiile ei.”
Problema e următoarea: ca să poți demonstra că
ai nevoie de două lucruri.
mai întâi să știi aritmetică, definițiile operațiilor etc. Ca să știi aritmetică, trebuie să iei de bun un adevăr axiomatic4, anume 1+1=25.
apoi trebuie să știi geometrie euclidiană. Iar ca să știi geometrie euclidiană, ai nevoie să iei de bune alt număr de axiome, printre care cea despre paralele care nu se întâlnesc niciodată.
E meritul lui Goedl, unul greu de apreciat la justa valoare, de a fi demonstrat matematic în faimoasele lui Teoreme de Incompletitudine, că orice sistem formal consistent își bazează construcția pe axiome care nu pot fi demonstrate în interiorul lui și că nici un sistem consistent nu-și poate demonstra consistența (consistența fiind o cerință a oricărei teorii științifice). Istoria acestor teoreme e fascinantă, aparent comunitatea matematică a petrecut ani de zile de studiu pentru a se convinge că demonstrația lui Goedl6 e corectă.
Cu alte cuvinte, dacă vrei să demonstrezi axiomele unui sistem teoretic, ai nevoie de un alt sistem teoretic, ale cărui axiome sunt nedemonstrabile dar pot fi demonstrate în alt sistem teoretic7 și tot așa într-o recursie infinită. Pentru a răspunde simplu, da, nimeni nu crede în teoreme dar toți credem în axiome! Iar teoreme fără axiome la bază nu prea există.
Dar care e definiția credinței? Nu cumva a considera ceva adevărat fără a avea nevoie de demonstrație? În sensul ăsta, nu necesită Teorema lui Pitagora mai întâi un act de credință în axiomele geometriei și aritmeticii? Și dacă răspunsul e da, cât de greșit e să spunem că “știința e o formă pervertită de credință”, din moment ce ne dă impresia că știm dar se bazează pe credință?
Am putea continua prin a discuta ideea de cauzalitate și determinism din orice teorie științifică (una pe care Maci o invocă) și credința oarbă în faptul că orice stare a unui sistem fizic supus investigației la un moment dat are o cauză inteligibilă rațional, chiar dacă la momentul investigației înțelegerea acestei cauze ne scapă. În felul ăsta am ajuns să definim știința cum o face Maci: “[…]menirea științei e aceea de-a reface lanțul cauzal care ne permite să înțelegem felul în care lumea funcționează.” De ceva vreme însă înțelegerea nu mai e redusă la chestiunea determinismul cauzal8. Acesta e în mod fundamental un mit, unul pe care fizica cuantică l-a demolat complet cu aproape un secol în urmă. Realitatea cuantică arată altfel, din moment ce nu putem măsura parametrii fizici complementari (precum poziția și impulsul sau energia și timpul) cu precizii arbitrare, în așa fel încât când cunoaștem perfect poziția impulsul poate fi oricare iar când cunoaștem perfect momentul de timp, energia poate fi oricare, ideea de cauzalitate și determinism se prăbușește de la sine. Tot ce putem face e să operăm cu mărimi de natură statistică, unele care pot prezice doar cu ce probabilitate un sistem se va afla într-o stare, nu și dacă va fi sigur sau nu acolo. Ce fel de determinism e acela al cărui predicții au probabilitate mai mică de 100% de a fi adevărate? Putem adăuga că deși problema interpretărilor mecanicii cuantice nu e tranșată, așadar interpretarea probabilistă a Școlii de la Copenhaga, prevalentă azi, nu e definitivă, problema accesului nostru la realitatea cuantică pe care s-o descriem în termeni cauzali determiniști, este definitiv închisă pentru că limitele ei sunt date de limitele oricărui proces de măsurare.
Pentru liniștea domnului Maci, să notăm că în volumul de corespondență dintre Einstein și Schroedinger (Michels, „Letters on Wave Mechanics; Albert Einstein, Erwin Schroedinger, Max Planck, H. A. Lorentz”) găsim exemple nenumărate despre blocajul total al acestor doi părinți ai cuanticii în fața prăbușirii ideii de determinism și implicit de “realitate fizică”, una imposibil de acceptat de către ei până la final.
Motivul pentru care există mulți matematicieni și fizicieni mari credincioși (precum Georges Lemaître care era astrofizician și preot catolic, invocat de Maci9) ar putea fi exact în felul în care Goedl și cuantica au dat peste cap determinismul cartezian pe care e întemeiată domnia științei începând de la iluminism. Mă jenează să mă autocitez dar în cazul ăsta e util să nu reiau ce am mai scris deja aici:
“[…] așa zisul conflict între știință și religie e iluzoriu. Ambele sunt moduri complementare de cunoaștere a lumii. A pretinde că între ele e incompatibilitate e la fel de absurd cu a pretinde că între poezie și teoremă e o relație de excluziune.”
Există acolo argumente mai detaliate decât cele de mai sus împotriva ideii insinuate retoric în articolul domnului Maci potrivit căreia religia e o formă atavică de fundamentalism anti-științific dar și o discuție mai aprofundată a problemei credinței. A împinge teze de felul ăsta folosind ca pretext o recenzie la cartea unui obscur autor baptist care citează alți spiritualiști și un neurolog român, e cel mult proba unui militantism neo-gnostic viguros și nu a unui efort de a înțelege și lămuri.
În cele din urmă, titlul. Rar am întâlnit clickbait de nivelul ăsta. Legătura între regretatul Nicolae Manolescu și articolul ăsta e aceeași pe care Dorel o are cu fizica cuantică doar pentru că trăiește în același sat cu mine. Așa că mi-am permis și eu să pretind că domnul Maci l-a asasinat pe Goedl, mort de multă vreme.
Ce au ajuns tehnicile Yoga în modernitate e un subiect de discutat, ele sunt echivalentul fizic al gândirii magice și au pierdut de mult fundamentul lor spiritual hindus.
Las la o parte un alt procedeu retoric la limita lipsei de onestitate intelectuală: dacă afirmația lui Ciurea, citată și discutată de Maci în primele paragrafe, e ”în creier (…) se află centrul credinței în Dumnezeu”, ea e transformată mai jos în afirmația “dacă Dumnezeu ”își are locul lui” în creierul nostru”. Una e să spui că centrul credinței e în creier (care e în cel mai bun caz o banalitate pentru orice teorie cognitivă, din moment ce credința e o manifestare cognitivă) și cu totul alta să pretinzi că Dumnezeu își are locul acolo. E foarte convenabil să modifici sensul celor citate în așa fel încât să se potrivească cu critica ta.
Maci cade și el în eroarea tipică a fundamentalismului științific care e și eroarea creaționiștilor puri și duri: interpretarea literală a textului Genezei. Creaționismul însă răspunde la întrebarea “Cine a făcut lumea așa cum o cunoaștem”, nu la calendarul creației ei. Orice om cu minime lecturi teologice știe că textul Genezei e simbolic, și nu o relatare reportericească de la fața locului care poate fi repede expediată ca “fake-news” pentru că nu poate fi verificată. Realitatea e că poți fi un strălucit astro-fizician și creaționist în același timp.
Pentru precizie, o axiomă e definită ca o propoziție care e considerată adevărată fără demonstrație.
În Principia Mathematica a lui Bertrand Russell și Alfred North Whitehead, există o demonstrație care însă reduce axiomele inițiale la axiome logice, adică tot la un set de adevăruri nedemonstrabile, vezi mai jos comentariul despre Goedl.
Goedl, una din cele mai strălucite minți matematice din câte au fost vreodată, credea în viața după moarte. Detalii aici: https://aeon.co/essays/kurt-godel-his-mother-and-the-argument-for-life-after-death
Asta e ceea ce face Bertrand Russell cu 1+1=2, vezi nota 5.
Răspunsul la întrebarea “ce e înțelegerea” e destul de dificil de dat azi pentru că în el se amestecă ideile de “realitate”, “adevăr”, “conștiență”. Ceea ce numim “realitate cuantică” e un bun punct de pornire pentru a evalua această complexitate: toată teoria lui Heisenberg, de exemplu, e bazată pe axioma că ceea ce nu putem măsura pur și simplu nu există, una cu care Einstein avea probleme în mod special, deși în propriile teorii ale relativității se poate regăsi același principiu. Cu alte cuvinte, dacă nu putem măsura poziția unei particule, ea nu are poziție! Ce înseamnă a înțelege acest adevăr și în ce măsură el e un adevăr? Răspunsul la întrebările astea cere o schimbare profundă de paradigmă cognitivă, pentru că determinismul cauzal cartezian e incapabil să le cuprindă.
Maci amintește acolo de răspunsul dat Papei de Georges Lemaître în ce privește demonstrarea existenței lui Dumnezeu: “[…] fizica și astronomia nu sunt în măsură să furnizeze probe ale existenței unei transcendențe”. Doar că istoria e apocrifă. O analiză detaliată a subiectului, pe textele existente în arhive, aici: https://inters.org/pius-xii-lemaitre. În plus, presupusul răspuns dat de Lemaître nu îl împiedica pe acesta, preot catolic fiind, să fie creaționist, ceea ce Maci pare a nu observa!
Depinde esențial de definiția științei. Dacă prin știință înțelegi mai degrabă dimensiunea empirică, matematica nu e știință. Aici e dimensiunea prevalentă azi, senzație + gândire, știința dă socoteală despre realitate, matematica nu. E însă o imagine greșită. Dacă prin știință înțelegi construcția teoretică capabilă să organizeze conceptele care se referă la *imaginea noastră despre realitate*, atunci e mai greu să scoți matematica dintre științe, pentru că ești în conceptual și nu în empiric tot timpul. E cazul cuanticii în mare măsură. Există însă un caz care închide definitiv discuția, anume Modelul Standard al particulelor elementare. Asta e o teorie fizică, din moment ce e despre realitate. Însă e 100% teoria grupurilor, matematică pură. Altfel spus, în domeniul particulelor elementare nu poți postula, poți doar formula axiome. (Știu că Goedl se referă la matematică și nu la teoria științifică empirică. Problema e că azi teoria științifică e complet matematică și deloc empirică) PS: vorbesc de fizică, singura care îmi pare că e știință.
nu confundati cumva axioma cu dogma? "credinta" in axioma nu e tocmai la fel cu credinta presupusa de dogma religioasa... nu cred ca e cazul sa dezvolt. Assume a spherical cow :)))