Sensul vieții

Lucrurile care nu pot fi înțelese rațional pot fi înțelese altfel. Ce e, de fapt, religia?

Jul 21, 2024

Limitele fundamentale ale rațiunii

Începând de acum 5000 de ani, în jur de 40 de miliarde de oameni s-au născut și au murit. Fiecare dintre ei s-a întrebat, sub o formă sau alta, de unde vine și unde se duce.

Tot ce putem pretinde că înțelegem despre lume și viața noastră e discret pus între paranteze de două evenimente ininteligibile: venirea noastră pe lume și apoi moartea noastră.

Cu alte cuvinte nici o teorie nu poate integra cele două capete ale intervalului iar acest adevăr ascunde adevărata dramă a rațiunii: cât timp nici intrarea nici ieșirea noastră din lume nu pot fi raționalizate, orice raționalizare a ce e între ele e un fals intelectual, o ficțiune care se dă drept teorie. Mai mult, dacă nu știi nici de unde vii, nici unde te duci sau, mai rău, crezi că vii din neant și te duci în neant, atunci ce faci între timp nu are nici o importanță, orice sistem moral te-ai forța să aplici.

Suntem religioși pentru că altfel nu putem da sens vieților noastre; trebuie să fim ancorați între “un înainte” și un “după noi” iar rațiunea nu poate fi această ancoră din moment ce nu are acces la capetele intervalului. Rațiunea nu poate face mai mult decât să cerceteze cauzele: cu ce rost m-am născut? De ce trebuie să mor? Întrebări la care nu are niciodată răspuns. De aceea avem nevoie de transcendență, una care nu transcende atât lumea asta cât mai ales intervalul limitat al vieții noastre.

Fericiți cei ce cred, pentru ei problema capetelor intervalului nu se pune; dar cei ce cred sunt o specie pe cale de dispariție. Din perspectiva filosofiei moderne - una care se pretinde desprinsă complet de religie - chestiunea e elefantul din încăpere despre care nu vorbește nimeni. Cam de la Kant începând, rațiunea se pretinde noul Dumnezeu căruia filosoful trebuie să i se supună. Literalmente, ideea că un argument filosofic ar putea fi determinat și fondat pe altceva decât rațiunea pură, sună a blasfemie. Puțini mai au timp să observe că “judecățile sintetice apriori”, cele cărora Kant le acordă pe bună dreptate valoare cognitivă reală, au în ele acel apriori care e profund irațional și ininteligibil tocmai pentru că e în afara experienței.

Ceva mai târziu de Kant avem un șir lung de descoperiri semnificative care par să pună la îndoială atotputernicia rațiunii, începând cu teorema de incompletitudine a lui Goedl și terminând cu interpretările mecanicii cuantice și nesfârșitele ei aparente paradoxuri. Totul arată că atunci când rațiunea e utilizată consecvent, până la capăt, în loc să sporească necontenit cunoașterea, sfârșește prin a o arunca în criză.

În joc e de fapt pretenția rațiunii de a ne ajuta să înțelegem orice. E destul de limpede că asta e o utopie. Pentru a pricepe însă despre ce vorbim, puțină etimologie e necesară.

Dar ce numim “rațiune”?

În toate limbile, „rațiune” are un dublu sens: de origine cauzală (motiv) și de capacitate de a gândi (a raționa). Merită menționat faptul că doar limba germană are un cuvânt diferit pentru sensul cauzal al „rațiunii”, care să-l diferențieze de sensul lui de “gândire”: „Grund” sau «Begründung», ambele derivate din cuvântul «grunt» din germana veche înaltă, care înseamnă «fund» sau «pământ», ceva ce în română s-ar putea traduce drept “rațiune ultimă”.

În franceză și germană, „rațiune” provine din latinescul rationem (nominativ ratio) „socoteală, socoteală, calcul”, care la rândul lui vine de la ratus, participiul trecut al lui reri „a socoti, a gândi”; acest lucru arată în mod evident că acest cuvânt are același sens ca „rațional”. Se poate adăuga că, în limba română, nu există o traducere directă a cuvântului englezesc „reason” și, în schimb, se folosește un cuvânt derivat direct din „rațional”, rațiune.

“Ratio” este folosit și în matematică, unde își abandonează sensul latin original de „contabilitate sau calcul”, fiind pur și simplu o reprezentare a numărului de ori în care o cantitate dată se regăsește în altă cantitate dată, adică o reprezentare a unei fracții. Din ideea de fracție provine și definiția numerelor raționale și iraționale.

Așadar “rațiune” e un cuvânt cu sens dublu, pe de o parte explicație cauzală, pe de alta, capacitatea de a gândi. În ambele cazuri, produsul rațiunii e explicația (sau teoria, mai târziu), o înlănțuire logică și cauzală de propoziții care descriu cauzele unui fenomen.

Numim totalitatea acestor explicații și înlănțuiri complicate de natură cauzală, guvernate de regulile logicii, cunoaștere sau știință. Folosind rațiunea, cunoaștem sau știm. Altfel spus, înțelegem. (din latinul “intellego”, a stabili legături între lucruri prin a le pune împreună)

“a ști” și “a cunoaște”

Cunoașterea e la originile limbii corporală și directă. Vestigiile acelei epoci sunt încă în limbaj: azi “facem cunoștință” cu cineva iar în timpurile biblice bărbatul “cunoștea” femeia. “A cunoscut sărăcia” înseamnă a o fi trăit nemijlocit.

“A ști”, ale cărui rădăcini sunt în latinul “scio”, la rândul lui venit din proto-indo- europeanul “skey”, are în toate limbile în care e prezent sensul originar: a separa, a tăia, adică “a face distincția”. “A ști” e de la început de natură teoretică, conceptuală, în timp ce “a cunoaște” e senzorial, direct, corporal. “A ști ce e femeia” e un lucru dificil iar “a ști ce e sărăcia” e un lucru accesibil și celui care s-a născut și a murit putred de bogat.

Pe de altă parte, în termeni de etimologie, “A cunoaște” își are rădăcina în latinul “congnoscens” (con + gnoscere, cu + știință) care la rândul lui vine din proto-indo- europeanul “gno” care înseamnă “a ști”; adică “a ști” e aparent același lucru cu “a cunoaște”. De ce a fost nevoie atunci de două cuvinte diferite care exprimă etimologic același lucru? Pentru că fiecare trimit la situații foarte diferite din viața reală sau, mai bine spus, două moduri diferite în care mintea absoarbe experiența și se raportează la ea.

În termenii emisferelor lui McGillchrist1, “a cunoaște” e atributul emisferei drepte - cea ancorată în prezent, noutate, imediat - în timp ce “a ști” e al emisferei stângi - cea care se ocupă de familiar, conceptual, teoretic. Cunoașterea e i-mediată în timp ce știința e întotdeauna mediată de concept.

E aici o analogie importantă cu “Tu” și “Altul” al lui Martin Buber2: “tu” e posibil doar prin cunoaștere i-mediată, în timp ce “altul” e doar un concept teoretic, un obiect exterior al lumii, mediat de concept, accesibil oricui prin știință. Pentru Buber “Eu și Tu” e un tip de relație directă, nemijlocită, ne-conceptualizabilă, în timp ce “Eu și Altul” e relația minții mele cu conceptul, una utilitară, argumentabilă, rațională.

Despre înțelegere

Așadar “cunoașterea” e ceva diferit de “a ști”. “A cunoaște” înseamnă a integra o realitate exterioară în ființa ta, mai mult decât a o teoretiza. A cunoaște e a înțelege cu “toată ființa”, în timp ce a ști e a înțelege cu rațiunea.

E interesant de observat că doar știința și rațiunea pretind o separare a subiectului cunoscător de obiectul “știut”, adică un raport permanent de tip “Eu și Acela”, în care eul e în mod explicit în afara “știutului”. A cunoaște e exact pe dos, obiectul e absorbit în interiorul eului cunoscător, cu care intră într-o relație organică de tipul “Eu și Tu”.

Câteva exemple pot face diferența mai limpede.

“A ști cuantică” e mai puțin decât “a cunoaște cuantică”. Formalismul matematic al teoriei, deși aparent dificil, devine simplu odată ce îi deprinzi limbajul (operatori, valori proprii, funcții proprii etc). Câteva luni de studiu sunt suficiente oricui cu ceva cunoștințe de matematici superioare (spații vectoriale). Cu toate astea, sensul profund al ecuațiilor scapă multă vreme majorității fizicienilor; majoritatea adoptă superficial interpretarea probabilistică de la Copenhaga și iau ecuațiile ca atare. Dificultatea e aici în vizualizare, ceea ce descriu ecuațiile nu poate fi vizualizat; imaginea unui electron e un non-sens dacă prin imagine înțelegem o sumă de fotoni care descriu limitele unui obiect3, cu rezultatul că renunți repede să mai faci efortul de a vizualiza ceva, te mulțumești cu ecuațiile. Dacă însă ai petrecut suficient timp în formalism și ai făcut eforturi consistente de a-l înțelege, la un moment dat se întâmplă ceva neașteptat: ecuațiile devin un limbaj în sine, un limbaj pe care-l stăpânești (îl vorbești la fel cum vorbești o limbă străină pe care o stăpânești, gândind direct în ea) și care descrie o realitate. La fel cum dincolo de cuvintele unei propoziții se naște un înțeles care depășește cu mult conținutul concret al propoziției, înțeles prin care participi nemijlocit la lume, la fel ecuațiile generează un înțeles dincolo de componentele lor, prin care participi în mod nemijlocit la o altă lume. Acela e punctul în care cunoști lumea cuantică.

Un exemplu mai accesibil e muzica. Orice muzician poate citi o partitură; știe să o cânte. A o interpreta însă în mod convingător estetic presupune un efort de a trece dincolo de notele partiturii în sensul pe care compozitorul i la atribuit dar, și mai important, în semnificația pe care o are pentru tine. Marile interpretări ale lui Bach sunt întotdeauna personale și presupun că partitura e complet internalizată pentru a reveni de acolo ca și cum ar fi integral creația interpretului. Interpretul cunoaște Arta Fugii, nu doar știe să o cânte.

În cele din urmă, putem invoca cazul psihologiei jungiene. Oricine are idee de procesul terapeutic (nu neapărat doar jungian) știe de ce Jung a făcut de nenumărate ori observația că teoria nu înseamnă mare lucru față de trăirea efectivă. A ști de ce ai un complex anume e încă foarte departe de a-ți aduce un beneficiu terapeutic direct. Lucrurile se schimbă doar atunci când trăiești nemijlocit adevărurile până atunci teoretice, cel mai des într-un episod cu uriașă încărcătură emoțională care poate destabiliza serios pe oricine. Limbajul are un termen pentru acest tip de experiență, nu spunem că știm, nici nu vorbim despre cunoaștere ci vorbim despre realizare. Spunem “am realizat că...”.

Aceste exemple vor fi fiind de ajuns pentru a cădea de acord că există două tipuri de înțelegere: prima teoretică, mediată de concept și logică, prin care ceea ce e înțeles e prins în insectarul teoriei, cealaltă nemijlocită, i-mediată, prin care ce e cunoscut e internalizat și devine parte a eului.

După cum se poate vedea în exemplul cu mecanica cuantică, pare a exista și o ierarhie a acestor tipuri de înțelegere, mai ales în paradigma științifică: la început înțelegem teoretic (folosind rațiunea), apoi înțelegem cu adevărat (cunoaștem); înțelegerea teoretică, limitată la concept, plasându-ne permanent în exterior obiectului de înțeles, e de fapt o formă de înțelegere inferioară.

Capetele intervalului și înțelegerea

Revenind acum la limitele fundamentale ale rațiunii în înțelegerea nașterii și morții noastre ca indivizi, putem observa că eroarea fundamentală constă în aceea că limităm înțelegerea la sensul ei rațional și teoretic. Ori, după cum am văzut, înțelegerea e și de alt fel, una care vine din interiorizare, contact nemijlocit și care duce la “realizarea” unui alt tip de adevăr decât cel rațional, științific. E vorba despre ceea ce numim de obicei “religie” care e în mod fundamental un sistem prin care obținem înțelegere fără a folosi rațiunea.

E de adăugat aici că principalul reproș (deseori însoțit de o veselie inexplicabilă) pe care ateii îl fac religiei vine din aceea că ei atribuie religiei aceleași scopuri cu cele ale științei: ei cred că religia se dorește un sistem primitiv dar totuși rațional de explicare cauzală a lumii. Nu e de mirare că li se pare un sistem vast inferior științei prin “naivitățile” și “prostiile” pe care ei le iau drept explicații cauzale în Biblie (un bun exemplu sunt intervalele de timp din “Facerea”); atunci când ai doar un ciocan, toate îți par cuie și de asta nu le trece prin cap că nu există nici cea mai mică pretenție de raționalitate în sens științific în textele Bibliei și că ele fac apel la un fel complet diferit de înțelegere, una nemijlocită, trăită, interiorizată și nu una teoretică. (În sensul ăsta foarte des funcția cuvintelor e simbolică și nu precis-obiectivă)

Parabolele lui Isus sunt un foarte bun exemplu al acestei funcții simbolice a limbajului; ele sunt instrument eficace al interiorizării și înțelegerii i-mediate, adică ne-mediate de concepte; ele fac ce e străin inteligibil nu prin concepte și legături teoretice, ci prin raportare la realitatea deja interioară a ascultătorului. Cristos nu răspunde la întrebarea “Ce e Împărăția Cerurilor?” printr-o explicație teoretică (“acel loc unde...”) ci printr-o parabolă care în primă instanță pare de-a dreptul irațională: “Împărăția Cerurilor e asemenea unui grăunte de muștar care[...]”; dar în ce fel poate fi Împărăția Cerurilor asemenea unui bob de muștar? Rațional nu are nici un sens. Doar că nu rațiunii se adresează parabola.

Așadar atunci când rațiunea eșuează e imposibil să înțelegi lumea altfel decât religios. Și nu e deloc întămplător că atât “religie” cât și “înțelegere” au originea comună în proto- indo-europeanul “lego”, religia e de fapt un drum spre înțelegere, o înțelegere a lumii care e inaccesibilă rațiunii.

Din perspectiva asta așa zisul conflict între știință și religie e iluzoriu. Ambele sunt moduri complementare de cunoaștere a lumii. A pretinde că între ele e incompatibilitate e la fel de absurd cu a pretinde că între poezie și teoremă e o relație de excluziune.

Ce e de fapt religia?

Există multe definiții, care vin din unghiuri diferite. Unul e cel al “re-legării” și al venerării, ambele înțelesuri ale termenului latin vechi. Avem apoi definiții funcționale (Durkheim), fenomenologice, culturale și chiar evoluționiste (David Sloan Wilson). Fiecare din ele reușesc să redea o mică parte a înțelesului termenului în timp ce pierd esențialul.

O înțelegere mai bună dobândim dacă ne uităm la manifestarea fenomenului religios, una care apare, așa cum foarte bine e pus aici în evidență, inclusiv în cazul progresismului ateu. În cuvinte foarte nimerite (sublinierea mea):

But the left is no less religious, if by religious we mean a leap of faith acceptance of the mystical and unfalsifiable. The liberal believes in the supernatural—equality and human rights. The liberal believes in blasphemy— political correctness. The liberal believes in eschatology—a great battle against the far right followed by multicultural utopia. The liberal even believes in sainthood, miracles, and baptism—see the outpouring of religious fever at the site of the criminal George Floyd’s death.26 The white liberal also sees agency in the world once again. He sees conspiracy behind the Trump assassination. He sees conspiracy behind the Trump election. He sees all these things because he is becoming religious again, and Trump is his Satanic figure.

E un exemplu perfect al naturii și funcției profund transcendente a religiei; rolul ei e de a ancora individul într-un sistem care transcende atât realitatea vizibilă cât, mai ales, viața lui limitată. Până și trans-umanismul, mișcarea elitelor tehnologice de azi care consideră umanitatea un drum înfundat, are nevoie de o formă de raportare religioasă la realitate, una care transcende limitele individului.

Voi încheia reluând ce am scris la începutul acestui text: Suntem religioși pentru că altfel nu putem da sens vieților noastre; trebuie să fim ancorați între “un înainte” și un “după noi” iar rațiunea nu poate fi această ancoră din moment ce nu are acces la capetele intervalului. Rațiunea nu poate face mai mult decât să cerceteze cauzele: cu ce rost m-am născut? De ce trebuie să mor? Întrebări la care nu are niciodată răspuns. De aceea avem nevoie de transcendență, una care nu transcende atât lumea asta cât mai ales intervalul limitat al vieții noastre.

“Stapânul și emisarul sau. Creierul divizat si rolul emisferelor în modelarea culturală și evoluția societății occidentale” Editura Herald: https://www.edituraherald.ro/cumpara/stapanul-si-emisarul-sau-creierul-divizat-si-rolul-emisferelor-in-2244

“Martin Buber, Eu și Tu”, Humanitas: https://humanitas.ro/humanitas/carte/eu-si-tu-2022

există vizualizări ale orbitalilor pe care se mișcă electronii dar acestea sunt mai degrabă medieri statistice decât imagini ale electronilor.

Sergiu Toader

Jul 21

Hmm! Dacă l-ați fi întrebat pe Aristotel care este sensul vieții, probabil ca v-ar fi răspuns că acela de a fi un om bun, epicurienii de a fi fericit, nihilistii ca nu exista nici unul, existentialistii ca acela care ti se potriveste samd. Lumea de astăzi pare ca nu mai face parte din planul lui Dumnezeu de a umple pământul cu ordinea, slava si frumusetea Sa. Poate ca un BMW și un Ozempic ne sunt suficiente:))))!

Expand full comment

1 reply by Florin Cojocariu

1 more comment...

Semnele realității

Discussion about this post