Progres

Progres și progresism. Star Trek. Conservatorii care nu conservă nimic. Conservatorismul progresist.

Un prieten observa că primul articol de pe acest blog e cam nostalgic. Un altul, dimpotrivă, că tocmai în înțelegerea veritabilă a trecutului stă cheia înțelegerii prezentului. Cum spuneam, farmecul anilor 90 consta și în faptul că toată viața era înainte, că era totul de făcut și descoperit; pe scurt, progresul părea inevitabil. După cum azi inevitabilă pare doar o mare prăbușire.

"Progres" - cuvântul pe care îl îndrăgeau comuniștii, care ne dă fiori azi și care pare a obseda elitele momentului - mă urmărește de câteva zile și se cere discutat.

Etimologia lui e latină și înseamnă simplu "a merge înainte", a avansa. Evident însă că rezultatul final depinde de cum ești orientat și ce e în fața ta în realitate. Pentru că putem realmente progresa către o prăpastie, ca în comunism, deși intenția era să urcăm pe culmile umanității. Progresul e la origine doar avans, însă nu neapărat în direcția potrivită.

Oxford Dictionary adaugă un lucru interesant: cuvântul aproape a dispărut din limba engleză prin secolul 18 și a fost reintrodus în uzul curent de americani în secolul 19. De aceea, așa cum îl folosim azi, progresul are suflet american: pragmatic, optimist, al tinereții care crește fără limită și se suprapune cu invenția, inovația, creația și descoperirea. E indisolubil legat de știință și tehnologie care au devenit, prin ele însele, Progresul cu literă mare.

Azi orice om normal și inteligent înțelege beneficiile progresului și-l iubește. În fața lui (a iubitorului progresului, numit și progresist) apar însă tot felul de oameni cu idei fixe, numiți conservatori, care se pun de-a curmezișul și cer încetarea progresului; asta naște tensiune și discuții complicate. Aparent, o problemă de ideologii și generații: trecutul în veșnica lui încleștare cu Viitorul, generațiile în conflict etern cu Bătrânii care se plâng că Tinerii au luat-o razna și pe vremea lor "lumea era altfel".

Eu însumi mă consider conservator, după cum unele din modelele mele pot fi numiți conservatori. Însă trebuie să mărturisesc, conflictul ăsta dintre conservatori și progresiști mi se pare destul de prost înțeles.

De obicei ne referim la manipulări, lipsă de informare sau comunicare deficitară sau la ideologizare și spălare pe creier, mai ales în ce privește progresismul, ideologia progresului neîntrerupt cu orice chip. Dar odată ce sapi mai adânc, vezi imediat că la mijloc e altceva, mult mai profund.

E vorba de felul în care privim viitorul.

Există o categorie de conservatori români care au permanent un aer foarte grav și vorbesc anxiogen cu un aer mesianic neliniștitor, a căror relație cu viitorul e conținută în replica unuia dintre ei, mai important. Acesta, confruntat cu spectrul amenințător al progresului, s-a apărat: "Toate soluțiile sunt în trecut!”

După ce epuizăm glumele nesfârșite pe care așa o afirmație tranșantă le poate naște, realizăm însă că progresiștii clamează tocmai opusul: "Toate soluțiile sunt în viitor". Aici e ceva de investigat, Watson!

Sigur că "nimic nou sub soare!" al Ecleziastului sau anamneza lui Platon ca explicație a posibilității cunoașterii, vorbesc despre faptul că într-un anume fel, teoretic și nu pragmatic, toate soluțiile sunt în trecut. Pe de o parte, cineva, cândva, a avut aceeași problemă, chiar dacă sub o formă aparent diferită. Pe de alta, când găsesc o soluție, o pot găsi tocmai pentru că sufletul meu o știa dar a uitat-o. Însă astea sunt considerații teoretice care nu au legătură prea mare cu viața reală. În mod practic, dacă nu am soluția concretă, faptul că știu că ea e undeva sau că am știut-o dar am uitat-o complet, nu folosește la absolut nimic. Soluțiile reale există doar în prezentul problemei reale.

Pe partea cealaltă, e izbitoare credința aproape religioasă a progresiștilor că știința va vindeca orice boală și va răspunde la orice întrebare, cândva în viitor¹. Ea se bazează, fără ca progresiștii s-o observe, nu pe o știință a viitorului ci pe o analiză a trecutului: dat fiind că în ultimii, să zicem, 100 de ani, am progresat atât de mult, e de așteptat să fie la fel și peste 100 de ani. Ca și în cazul "nimic nou sub soare" acesta e un mare adevăr care nu folosește la nimic: teoretic toate soluțiile sunt în viitor. Cel care moare azi de-o boală incurabilă care va fi vindecabilă peste 10 ani poate însă spune cât de valoroasă e o astfel de viziune teoretică. Soluțiile reale există doar în prezentul problemei reale.

La baza acestor dificultăți de a ne ancora în prezent stă însă nu numai polarizarea temporală a conservatorilor și progresiștilor ci și mecanismul fundamental prin care noi înțelegem lumea, proiecția. Fără a intra în profunzimea subiectului (care e abisal), să amintim că nu putem cunoaște ceva nou decât prin raport la ce cunoaștem deja: cel care vede o zebră pentru prima oară spune că zebra e un cal cu dungi. Toată cunoașterea noastră, oricât de vastă, e o succesiune de translații de înțeles prin analogie, adică de proiecții ale "cunoscutului" pe "necunoscut".

În plus, proiecția e la lucru aproape tot timpul și în alt fel: nu realizăm că înțelesul obiectelor nu e în ele ci în capul nostru. Când vedem o pisică, toată pisicitatea lumii înmagazinată în memoria noastră e proiectată asupra bietului animal. Pisica habar n-are ce înseamnă "languros" dar noi suntem convinși că ea e languroasă și că această proprietate e cu desăvârșire a ei și nu în capul nostru. Așadar proiecția are un rol cognitiv major.

Una din caracteristicile importante ale proiecției e că e inconștientă, adică nu e un act de voință, ci o pornire irepresibilă, un act inconștient care scapă complet rațiunii². În societățile primitive oamenii cred că animalele și plantele le vorbesc. Nu pentru că au halucinații, ci pentru că atribuie vocea lor interioară, de care nu sunt conștienți încă, obiectului exterior, așa numita "participation mistique". Atunci când proiecția începe să devină conștientă (atunci când realizez că nu pisica e languroasă ci ideea de pisică din capul meu sau când primitivul realizează că vocea copacului e de fapt în capul lui) psihologii spun că proiecția se retrage. Pentru că e inconștientă, proiecția e unul din mecanismele prin care toți gestionăm conținuturi inconștiente dificil de conștientizat, exemplu cel mai la îndemână fiind umbra, când proiectăm asupra altora propriile noastre defecte care ne sunt atât de respingătoare încât le-am reprimat în inconștient.

Așadar eu cred că în felul în care conservatorii și progresiștii se raportează la viitor e vorba în primul rând de proiecții. Și unii și alții, incapabili să integreze presiunea prezentului, găsesc scăparea într-o proiecție. Primii, terorizați de perspectiva unui viitor haotic și înspăimântător, proiectează asupra lui trecutul: tot ce va fi e tot ce a mai fost deja. Putem să ne liniștim, nimic nou sub soare. Ceilalți, incapabili să accepte iraționalitatea prezentului (care refuză să se lase controlat), proiectează asupra viitorului o idealizare naivă (sau, prin contrast retoric, o viziune apocaliptică). În The Newer World Order găsim o observație importantă despre stilistica filmelor SF (chintesența culturală a ideii moderne de progres): viitorul imaginat e tot timpul un fel de prezent, cu schimbări stilistice minore. Star Trek, care începe în 1965, e o adevărată cronică a incapacității funciare a minții progresiste de a-și imagina viitorul ca altceva decât un prezent idealizat. În tot sistemul de comandă al lui Enterprise în anii 60 sunt numai becuri și butoane colorate care clipesc haotic, precum interfețele computerelor mastodont ale epocii. Nu e de găsit nici un display. Mult mai aproape de noi, în anii 90 tricorderul lui Jean Luc Picard are și el tot felul de butoane mici, precum telefoanele "inteligente" ale vremii; nici urmă de iPhone!³ Chestiunea continuă cu moda - în anii 60 moda imaginată pentru 2200 seamănă curios cu cea din anii 60, dar și cu reprezentările extratereștrilor care au un aer ce ține de epocă sau de fobiile ei (pare că în anii 60 molusca era preferată, în timp ce azi insectele sunt modelul de bază). În fapt se pot scrie cărți de antropologie foarte serioase doar limitându-ne de la toată seria Star Trek. Concluzia e însă una singură, indiferent dacă e vorba de tehnologie, modă sau biologie, progresiștii sunt total incapabili să imagineze viitorul. Ceea ce ei descriu drept viitor azi e doar un prezent idealizat sub presiunea propriilor nevroze. În egală măsură, ceea ce descriu unii conservatori drept trecut, e tot o idealizare sub presiunea propriilor nevroze.

Proiecția e necesară în primă instanță pentru că ne îmbogățește cunoașterea și îi dă o structură familiară sau ne ajută să gestionăm conținuturi inconștiente pentru care nu suntem pregătiți. Însă un nivel de conștiință mai ridicat vine obligatoriu cu o doză bună de proiecții retrase. Adevăratul progres, în termenii conștiinței umane, e determinat de retragerea proiecțiilor. De la un punct încolo proiecțiile devin încărcate cu energie inconștientă negativă, un mecanism de refulare a complexelor de tot felul pe care toți le avem. De altfel marca inconfundabilă și sigură a unui conflict în care sunt implicate proiecții e iraționalitatea lui și încărcătura afectivă negativă surprinzătoare. (S-ar putea scrie eseuri numai pe tema proiecțiilor umbrei din vremea COVID-ului, când cei care erau gata să omoare pe alții de frică să nu moară ei, îi acuzau pe potențialele victime că sunt ucigașii)

Pentru mine conservatorismul nu e despre trecut ci despre valori transcendente și permanente. Și doar legat de ele, e despre instituții și obiceiuri, nu despre instituții și obiceiuri în sine⁴. Într-un fel un conservator veritabil nu conservă mare lucru, ceea ce e transcendent și peren nu are nevoie să fie conservat ci doar recunoscut. Un conservator e un om care acceptă rolul determinant al transcendentului în viața umană și în împlinirea ei; e un om al spiritului. Faptul că legile spiritului nu se schimbă de-a lungul mileniilor ține de natura lor transcendentă și nu de faptul că cineva le-a conservat, cu atât mai puțin conservatorii noștri anxiogeni și apocaliptici. Un conservator veritabil e atemporal, nu obsedat de trecute epoci glorioase.

Progresul, la rândul lui, e implacabil și real dar privește exclusiv lumea materială și nu spiritul. Incapacitatea noastră nu numai de a prezice viitorul dar măcar de-al imagina cât de cât bine, vorbește însă despre faptul că sursa progresului e, până la urmă, tot de natură transcendentă. Nu voința umană aduce progresul ci progresul poartă umanitatea.

Ajuns în punctul ăsta, mă declar un progresist conservator. Sau un conservator progresist, cum vă sună mai bine?

PS: există o dimensiune pragmatică implicită în textul de față dar am vrut să mă feresc să devin didactic, nu e nici rolul și nici interesul meu. Fiecare poate reflecta singur în ce măsură atitudinea lui față de prezent e guvernată de proiecții însă retragerea unei proiecții nu e un lucru pe care-l înveți “din cărți” și-l poți aplica imediat, tocmai pentru că proiecția e inconștientă și deseori amestecată cu complexe de tot felul. Probabil cel mai bun lucru de făcut pe tema asta e pur și simplu de-a formula problema și atât.

1. Să sperăm că până atunci știința ne va spune cum funcționează paracetamolul pentru care, deși inventat în 1873, nu avem nici azi o explicație a modului de acțiune.

2. E important de precizat aici că numinozitatea simbolurilor sau ritualurilor religioase nu se bazează pe proiecție. În fața crucii nu eu îi atribui inconștient calități care sunt în capul meu (aceasta e de fapt critica obișnuită a ateilor față de simbolurile religioase), simbolul crucii evocă în mine un înțeles nou, o trăire diferită, pentru că dă formă conștientă unei idei fundamental iraționale. Nu e ceva din mine ci ceva care vine către mine. Bineînțeles, dacă vine. Când nu vine, râzi ca prostul de babele care pupă moaștele sfinților.

3. Și, desigur, problema imposibil de înțeles a lipsei centurilor de siguranță în anul 5315, pe o navă spațială care depășește cu mult viteza luminii dar pe care toată lumea își sparge capul la prima aventură mai hurducată. Cel mai probabil, în 1965, când Star Trek a început, ele nu existau și asta, cumva, le-a făcut imposibil de inventat pe parcurs. E de așteptat ca undeva, peste multe sezoane, omenirea să întâlnească o societate ultra-evoluată, care stăpânește timpul, spațiul și cunoaște tot, și care a reușit în cele din urmă să inventeze centurile de siguranță, făcând acest dar inestimabil echipajului Enterprise.

4. E ceea ce nu reușesc să priceapă progresiștii despre instituția căsătoriei, care e una transcendentă și ca atare imposibil de reformat sau abolit. În realitate abolirea ei poate urma doar golirii ei complete de sens, decuplării ei de valoarea transcendentă pe care o conține azi, fapt care justifică suspiciunea tradiționaliștilor față de orice alterare a sensului ei originar.