Paradoxul identității
“Identitate” vine din latinul “identitas” și a intrat în limbile indo-europene, la diverse momente, pe filiera latină. “Identitas” înseamnă în sensul vechi doar “egalitate”, e un termen comparativ, foarte apropiat de cel din matematica de azi unde “identitate matematică” presupune doi termeni.
Se pare însă că undeva prin filosofia modernă timpurie (probabil la Locke), termenul capătă înțelesul de “egalitate cu sine”, adică un fel de a desemna ce anume e neschimbător într-un individ, ceea ce rămâne egal cu sine de-a lungul timpului. Așa apare înțelesul modern al “identității”.
Chiar fără a filosofa, se vede imediat o problemă: ce anume rămâne neschimbat în om de-a lungul vremii? Cel mai probabil, nimic. Desigur, toți avem iluzia unei continuități a propriei persoane, ceva ce pare să fi fost neschimbat de când ne știm. Însă oricine citește ceva scris în copilărie realizează repede că nu mai suntem deloc aceiași ca la 12 ani. Foarte des putem înțelege că nu mai suntem aceiași ca acum un an și, deși rare, există cazuri de schimbare fundamentală de la o zi la alta. Dacă e să vorbim biologic, lucrurile sunt clare, bună parte din corpul nostru se reînnoiește complet la câțiva ani, fizionomia ni se schimbă, metabolismul se alterează.
Așadar identitatea cu sine nu e o formă de identitate reală. Avem intuiția asta pe măsură ce îmbătrânim și ne maturizăm când căutăm o formulă de identitate psihologică. Cel mai des ea e un amestec de persona (ce vrem să părem în ochii celorlalți dar și ce impune cutuma poziției sociale) cu o viziune idealizată despre sine (valori proprii, plăceri, lucruri detestate etc). Cu alte cuvinte ne identificăm cu o construcție abstractă, nu cu o iluzie individuală și concretă. Pentru majoritatea acest construct persona-ego dă suficientă stabilitate pentru a nu pierde hățurile într-o depresie despre sensul vieții, dar e și sursa inevitabilă a nevrozelor de tot felul pentru că prea des acest construct intră în conflict cu cerințele vieții interioare. Cu toții am cunoscut “profesorul” cotropit de propria persona care se poartă acasă cu nevasta la fel cum vorbește la catedră și umblă prin bucătărie țanțoș ca prin cancelarie. Fără a intra în detaliile modelului Jungian, viața noastră interioară nu ține cont de ce ne închipuim noi și ne cere să urmăm un drum deseori criptat și întotdeauna dificil.
Pe scurt, identitatea nu poate fi nici constructul abstract persona-ego de care ne agățăm ca să punem ordine în haosul nesiguranței personale.
Aici e de folos să facem un ocol jungian. Multă vreme n-am priceput de ce Jung a ales pentru a desemna procesul psihologic suprem de integrare a Sinelui prin cuvântul “individuare”. “Individ” vrea să spună “care nu poate fi divizat” și e un fel de abordare din exterior a problemei identității: descompunem analitic persoana umană până rămânem cu ceva care nu mai poate fi separat în părți. Acel ceva e individul.
Doar că individul e iremediabil asociat cu persona și ego-ul, într-un final el e văzut azi ca sâmburele în jurul căruia ego-ul se construiește pe sine. “Individuare” pare a fi din cauza asta un fel de apoteoză a individului, când ea e în realitate mai degrabă o dizolvare a ego-ului și moartea psihologică a ceea ce noi modernii înțelegem prin individ.
În acest paradox e de fapt un răspuns important, oferit de procesul de individuare care poate fi descris cel mai bine ca procesul prin care îți găsești talantul și îl înmulțești. Individuarea nu are loc în raport cu cerințele sociale sau cele ale ego-ului, ci în raport cu cerințele Sinelui. Nimeni nu-și alege talantul pe care e menit să-l înmulțească. Mai rău, cei mai mulți habar n-avem care e el bună parte din viață, pentru că ni se spune că asta sau cealaltă sunt adevărata menire a vieții. În termeni psihologici procesul de individuare e unul de integrare al Sinelui, cu alte cuvinte de a-ți găsi individualitatea ascunsă în tine prin armonie cu Sinele și restul lumii interioare. Nu prin conformare la cerințele sociale sau la ideile fixe ale părinților sau celor din jur.
În termeni religioși asta vrea să spună ceva simplu și în același timp important: individualitatea noastră nu poate fi auto-referențială și nici măcar determinată colectiv (ce cred ceilalți că suntem); adevărata noastră individualitate o putem discerne doar în relație cu Dumnezeu. E același lucru cu identitatea, dar poate mai surprinzător: identitatea noastră nu e egalitate cu noi sau cu un construct abstract al minții noastre; identitatea e egalitate cu ceva din Dumnezeu. Acesta cred că e sensul profund al lui “sunteți dumnezei”, una din cele mai tulburătoare afirmații din Pslami, reluată de Isus.
Oamenii care și-au găsit această identitate profundă, fie că sunt artiști, țărani, filosofi sau călugări, au o profundă indiferență față de ce crede lumea despre ei și-și urmăresc drumul cu o determinare complet imună la orice piedici. Ei radiază propria identitate, ne apar într-un mod excepțional individuali, deși nu cheltuie nici cea mai mică energie pentru a face impresie.