Nu mai e nimeni în Piața Universității

O încercare de recenzie la cea mai bună carte de istorie post-decembristă.

Ieri am fost la lansarea cărții lui Traian Ungureanu și azi dimineață am citit-o. O știam din timpul chinurilor facerii ei, cu toate astea impresia puternică e fost că citesc ceva cu totul nou și neobișnuit. Imaginea care mi-a apărut, undeva pe la jumătatea cărții, e cea a miceliului subteran, invizibil și răspândit pe distanțe uriașe din care, din loc în loc, răsar, aparent izolate, pâlcuri de ciuperci. Imaginea mi s-a părut la fel de nepotrivită cu subiectul cum probabil vă pare și vouă acum.

Am realizat însă că ascunde ceva important, ce părea de multă vreme pierdut, o idee profundă pe care "Nu mai e nimeni în Piața Universității" reușește s-o trezească din morți: istoria nu e e relatarea unei succesiuni de fapte și personaje, precum inventarul pâlcurilor și soiurilor de ciuperci dintr-o pădure, împreună cu indicațiile despre natura diverselor specii și a relațiilor simbiotice dintre ele. Istoria e de găsit în rețeaua invizibilă de legături care determină acțiunile tuturor indivizilor prinși într-un moment ca decembrie 1989; e miceliul invizibil care ne leagă în permanență de ceilalți dar și de înaintași și de epocile de dinainte. Istoria e substratul în care creștem și care ne ghidează viețile, fără să ne dăm seama.

În acest sens, cartea lui Traian Ungureanu e una din cele mai bune cărți de istorie pe care le-am citit vreodată, pentru că e scrisă ținând cont de ce ar trebui să fie adevăratul sens și rost al istoriei: nu un efort de inventariere cronologică și recuperarea obiectivă a faptelor ci unul pentru redescoperirea originilor noastre sufletești și morale. După cum traumele individuale au capacitatea de a se replica peste generații, cu copii care trăiesc în nevroze ininteligibile fără să știe că ele vin de la actele părinților, la fel o societate trăiește nevroze colective fără să mai poată să le găsească originea în viețile generațiilor anterioare. Istoria veritabilă e în primul rând terapeutică. Dictonul “cine nu-și cunoaște istoria e obligat să-i repete greșelile” păcătuiește prin acel "cunoaște" doct și rece, de parcă ar fi vorba de obiectivitatea metalică a faptelor. Dar ne repetăm greșelile nu pentru că nu cunoaștem faptele în mod obiectiv ci tocmai pentru că ignorăm dimensiunea lor profund subiectivă. Istoria nu e niciodată o descriere precisă a unei realități științifice. Întotdeauna faptele se văd diferit din fiecare punct din care sunt privite, descrierea lor nu numai că nu poate fi obiectivă ci e prin definiție profund subiectivă. Istoria e suma vieților oamenilor care i-au determinat cursul și a felului în care ei au văzut lumea, iar a o înțelege pentru a nu-i repeta greșelile e posibil doar înțelegând acei oameni: ce-au iubit, ce-i punea în mișcare, strălucirile și întunecimile ființelor lor, obsesiile, credințele și idiosincraziile care le-au guvernat discursul. Uriașul merit al cărții lui TRU e tocmai aici: e un document istoric autentic pentru că ne pune în contact cu oamenii vremurilor, sursa profundă a lumii noastre de azi și a nevrozei colective care amenință să ne anihileze ca națiune.

Nu găsim nicăieri în text cuvântul "patriotism" dar cartea în ansamblul ei e un efort de recuperare a identității naționale, de descifrare a dramelor care au marcat acea generație atât de acut încât urmarea lor poate fi azi văzută în angoasele identitare, aparent complet diferite, ale României de azi.

La pagina 262, la începutul eseului care încheie cartea și care deschide o discuție fundamentală pe care intelighenția românească o refuză de 30 de ani, putem citi o observație crucială:

"După vârfurile din 1848 și 1918, odată cu prăbușirea din 1948, gândirea și viziunea politico-istorică națională încetează. Și continuă să lipsească și în 1989. În 1989, Revoluția nu e a cuiva, a unui curent sau a unui efort spiritual vizibil și programatic. A celor ce au inspirat-o și au gândit-o, a celor ce au încerca să refacă societatea românească. Revoluția e un dat, fără titulari, sosit de altundeva."

Ceva mai încolo Traian Ungureanu, plecând de la încercarea de a înțelege fenomenul Piața Universității, constată un adevăr intolerabil care face legătura cu vremurile de azi:

"Respingând, sub presiune comunistă, atât naționalismul, cât și ortodoxismul, elitele culturale românești s-au plasat în gratuitate - un tărâm foarte asemănător, dacă nu cumva chiar o copie elevată, a tradiționalei prudențe românești. După 1989 acest plasament a devenit o problemă: elita s-a trezit în afara unei istorii pe care o evitase.

Handicapul trebuia urgent eliminat și înlocuit cu o poziție superioară. Asta explică de ce intervalul post-1989 a fost dominat de o clasă culturală care, dată fiind absența ei din trecut, nu își putea permite să piardă prezentul și viitorul. Prima consecință a acestei situații a fost Piața Universității."

Și apoi ceva ce explică perfect retorica vehementă dar fundamental lipsită de conținut a majorității (cu puține excepții notabile) intelectualilor anti-comuniști după 1989:

"A protesta împotriva unei revoluții pe care alții au falsificat-o, în absența ta, e ceva cumplit. Pentru că vine din frustrare și duce tot acolo, fără să repare ceva."

Traian mai face în eseul de încheiere observația importantă că naționalismul și ortodoxismul ajung după 1989 să fie identificate cu comunismul de către noua elită intelectuală liberală. Așadar acolo, în Piața Universității, în eșecul (poate calculat și dorit) al lui Marian Munteanu de a lega din nou naționalismul de Biserică, e cheia prin care se poate înțelege de ce "suveranismul" e astăzi o vorbă de ocară în gura liberalilor care apără "democrația". Tot acolo se poate întrezări motivului pentru care Liiceanu - ca să luăm un exemplu semnificativ al intelighenției post-1989 - s-a trezit azi, după mai bine de 30 de ani, că duce un război împotriva BOR.

Chiar și răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o des: "cum e posibil ca azi România să fie împânzită de afișele în care un impostor ca Ciucă ne e vândut drept un ostaș în slujba țării?", are legătură cu Piața Universității. Pentru că trauma colectivă nerezolvată a anilor 90, adâncită de trădarea intelectualilor care s-au grăbit să îmbrățișeze globalismul liberal și să respingă naționalismul și credința pentru a-și ascunde lipsa de idei și substanță, e la originea inflației de agramați ridicoli care trec azi drept liderii politici vizionari. Pentru a înțelege însă pe deplin de ce e așa, trebuie să citiți cartea. O veți putea comanda aici.